Valorile copilariei

Ce nebunie, câtă lume şi mai ales câţi necunoscuţi. Din păcate cei pe care îi cunoşteam nu au venit sau au venit mult mai târziu; aşa a început pentru mine prima zi a concursului.
Toată singurătatea a trecut când am început să observ profesori cunoscuţi din alte zone, dar şi doi amici (o amică am surprins-o pe la spate şi de la deschidere nu am mai văzut-o, probabil din cauza sperieturii cauzate).
De la spectacolul deschiderii am lipsit având alte treburi, dar din ce am înţeles au fost câteva interpretări din partea invitaţilor de la Chişinău şi au dansat cele două trupe de la Clubul Copiilor (dans modern şi dans de societate)
Ziua s-a încheiat brusc, servind drept GPS invitaţilor de la Bistriţa.
A doua zi a fost concursul propriu zis. Cu toate că la ora 9 trebuia să înceapă , reprezentanţii Clubului Copiilor Paşcani, adică noi, nu prea ne dădeam trezitului, dar într-un final am fost primii în sala unde s-a ţinut concursul.
Nici bine nu am ajuns acolo că împrăştiam foile pe toată masa şi am început să discutăm asupra proiectului, care şi cum face, până când un profesor ne întrerupe spunând că trebuie să tragem la sorţi ordinea de prezentare; am "împins" diamantul nostru norocos la prezentare şi ne-am ales cu numărul trei. Acest număr a adus un nor de emoţie în inima noastră care a început să dispară în timpul prezentării, mai bine spus prezentărilor, echipajului de la Chişinău ce a durat mai bine de jumătate de oră.Urmăm noi, emoţiile doreau să ne domine, dar după prima frază deja ne simţeam ca acasă, aşa cum trebuia să fie. După o prezentare sobră a celor de la Chişinău, am ales să spunem şi câteva năzbâtii ale copilăriei, pentru a mai dezmorţi juriul. Cu micile greşeli, dar şi cu emoţii, am reuşit să terminăm prezentarea cu bine.
Imediat după prezentarea noastră, am plecat, fiind solicitat la alte lucruri şi aşa am ratat o prezentare haioasă, după cum spun colegii mei, din partea celor de la Oradea.
Concursul s-a terminat cu o mică ceartă, datorită juriului, care ţinea morţiş să ne dea premiul al II-lea, dar într-un final, după ce au citit atent şi regulamentul, ne-au dat premiul I.
Ziua s-a încheiat cu o prezentare a unui bar-cafe, dar mai ales mesei de biliar, dar şi fântâna arteziană din Piaţa Casei de Cultură şi statuia lui Mihail Sadoveanu, echipajului de la Bistriţa împreună cu un amic de la Bistriţa.(în program scria că după concurs, participanţii aveau ca scop vizitarea oraşului Paşcani, iar noi ne-am conformat)
Ziua a III-a, dar şi ultima zi. Astăzi am simţit cu adevărat scopul concursului, acela de a comunica şi de a cunoaşte oameni noi si diferiti ...eeeh prostii, normal că pentru distracţie.
Ziua a început devreme cu excursie în zona Iaşului. Prima oprire a fost la plopii fără soţi, iar apoi am fost la mănăstirea Cetăţuia. Acolo ni s-a promis un ghid; aşteptăm noi, cât aşteptăm şi până la urmă noi am fost cei mai buni ghizi, mai ales în clopotniţă.
Se apropia prânzul şi burţile noastre începeau să urle: "Mie fooooaaaaameeee!!!", iar noi ne-am conformat. Am oprit în incinta Palatului Copiilor, Iaşi şi am stat la picnic. De acolo ne-am despărţit care încotro; noi, grupul elevilor, nu am vrut să vizităm din prima parcul Copou şi am luat-o spre Piaţa Independenţei, iar acolo am lenevit la soare preţ de jumătate de oră (dacă nu mai mult). O parte din noi am forţat mâna celorlalţi şi am plecat spre Muzeul de Istorie Naturală, iar de acolo ne-am despărţit: o parte au intrat în muzeu, altă parte s-au întors la soare, iar restul am luat-o spre Universitate, am vizitat Sala Paşilor Pierduţi, apoi ne-am îndreptat spre Copou.
Timpul a trecut repede, soarele dădea să dispară de pe cer şi noi ne îndreptam spre Paşcani. La internat ne aştepta o surpriza din partea unui domn profesor de la Bacău. Surpriza era o trupă (mai bine spus jumătate de trupă) de folk, numită "Suflete pereche". Liviu - chitarist vocal şi Bogdan - violonist ne-au încântat urechile. Mai întâi, ei şi-au făcut încălzirea în faţa unui public mai tânăr, format doar din elevi. Recitalul a continuat la masa festivă. Acolo, ei au reuşit un lucru cu care doar puţini artişti se pot mândri: au reuşit să să facă atât publicul tânăr cât şi cel matur să se alature lor ..
Seara, mai bine spus noaptea, a fost albă - fără somn. În acea noapte a trebuit să ne valorificăm copilaria, aşa că, să spunem doar, că un elev s-a culcat alb şi s-a trezit negru (la propriu, dar şi la figurat). Cu toate acestea, acea năzbâtie nu a fost singura, am făcut concurs de bancuri si am jucat diferite jocuri care au stârnit râs în hotote.
Concursul s-a terminat la ora 6, atunci când am condus invitaţii de la Oradea la tren.


Abia aştept următorul concurs şi cu siguranţă vă voi povesti şi despre acela.

Amintiri din copilărie :)

Trec anii şi nimeni nu îi poate aduce înapoi . Totuşi , ce rost are să te întristezi din cauză că nu mai eşti piticul acela de altădată , lipsit de griji şi mereu cu un zâmbet larg pe buze ? Nu te`ai gândit că , deşi ai crescut şi te`ai maturizat , pentru părinţii tăi vei rămâne MEREU un copil ?

- Mda , eu cred că degeaba îmi doresc să împlinesc cât mai repede 18 ani , căci se pare că nici atunci n`o să scap de apelativul ``fetiţa lui tata`` .

Lăsând asta la o parte , azi dimineaţă m`am uitat printr`un album cu poze mai vechi . Eram şi eu pe acolo , dar se părea că nu mă recunoşteam . Poate pentru că eram foarte mică .. ? - mică , schimbată şi .. neastâmpărată . Când aveam vreo 3-4 ani mergeam în parc şi le luam copiilor toate jucăriile care îmi plăceau . Pe la 5 ani mă îndrăgostisem de un căţeluş dintr`un desen animat , încercam să`l imit - ajungând să îmi muşc verişoara de mâini şi de picioare . La grădiniţă mă plictiseam , nu vroiam decât să ajung acasă şi să mă joc . Odată am păcălit`o pe doamna educatoare că mă simt rău şi că vecina mea - care nu avea decât 7 ani - este doctoriţă . Am reuşit să o conving să mă lase să plec acasă şi imediat cum am ajuns am chemat`o pe vecină să ne jucăm . Desigur , mai târziu au aflat şi părinţii mei de acest lucru - dar cine putea să certe sau să pedepsească un copilaş ?

* Copilăria este un dar .. este ceva magic ce îţi deschide uşa spre cel mai frumos vis . Când un copil plânge - oricât de nepăsător pare a fi acesta - e la fel de trist ca cea mai grea ploaie . Dar se ştie sigur că întotdeauna , după ploaie , vine zâmbetul ce face soarele să răsară .. :)

Tânară si nelinistită

Am venit pe lume in prima zi de Crăciun a anului 1992,inainte de termen. Mama tocmai impodobea pomul si eu am insistat să o ajut…nu stiu de ce ,la inceput, ea nu a fost prea incântată de decizia mea,dar i-a trecut supărarea imediat ce m-a vazut pentru prima oară.

Apoi parintii mei au renuntat la somn pentru ceva mai bine de un an,evident de fericire că mă aveau…poate si pentru că eram campioană neobosită la plâns din zori si până in seară ,apoi din nou până in zori,singurul lucru care mă linistea era să fiu tinută in brate,dar deoarece nu aveau atâta energie ca mine au trebuit să solicite intăriri :mosul,bunica, bunicul,vecine,alte rude…

Am mai crescut si ii lăsam să se mai odihnească…cel putin noaptea pentru că ziua erau prea ocupati să mă coboare din copaci ,să mă scoată din baltoace,să mă impiedice să folosesc hainele purtate de prietena mea de joaca drept prosop sau să o invinetesc când mă supara (cu toate ca era mai mare decat mine),oricum mă ierta repede.Imi plăcea enorm să mă joc cu păpusile,in general le rupeam capetele, bratele, picioarele,le pictam fetele si le rearanjam părul …uneori rămâneau si fară el,dar se stie că coafatul are unele riscuri.

Copilaria este cea mai frumoasă parte a vietii, inocenta din priviri,sufletul liber de resentimente (iertăm si uităm repede),dragostea neconditionată faţă de cei din jur sunt lucruri pe care,din păcate,le pierdem in timp, insă cu cât pierdem mai mult copilul din noi cu atât viata devine mai goală si mai tristă.

Să nu uităm să fim copii!

Mesaj catre "pictici"

Si acuma imi aduc aminte cu placere de momentele din viata cand aveam doar 7 ani dar in ciuda faptului k purtam papion si aveam stilou in mana eram o puslama de baiat.
  Unele momente in viata vin si trec nu mai  poti simti aceleasi sentimente ,trai aceleasi emotii ,asa cum este copilaria ,o experiente unica dar care uneori nu este pretuita de cei care o traiesc.
  Deci sa lasam aceste vorbe cu molte sentimente si alte cuvinte ,Piticilor!!!, bucurativa de copilarie si faceti cat mai molte prostioare caci mai tarziu probabil nu ve-ti avea timp sau  va vor lovi asa zisele responsabilitati.
  As putea spune ca aceasta parte a vietii este cea mai simpla si frumoasa datorita libertatii de a face orice tampenie va trece prin cap'sor ^^!!!

Momente magice

      Stăteam, zilele acestea, şi mă gândeam la cât de repede a trecut timpul; părcă, mai ieri, eram copilul care se chinuia să meargă în 2 picioare şi care îi făcea pe părinţi să-şi piardă nopţile încercând să-l adoarmă...
Desigur nu eram "uşă de biserică" şi nu era săptămână să nu fac vreo năzbâtie. Chiar dacă de multe dintre ele îmi aduc aminte cu greu, dar sunt câteva pe care nu le voi putea uita niciodată.

      De mic eram încăpăţânat. Odată cu ora de somn parcă venea un coşmar pentru părinţi: când le era somnul mai dulce sau când credeau că am adormit şi se opreau din legănat, atunci începeam să plâng mai tare, iar dacă era să adorm, de fiecare dată, adormeam în fund şi dacă mă lăsau părinţii pe spate începeam să plâng.
Cu tot chinul adus părinţilor, reuşeam să le aduc şi zâmbetul pe buze; când se enervau mă trânteau de pat, iar eu începeam să râd.
Dar să revenim la partea cu chinul. Tata trebuia să se ducă la serviciu în schimbul 3 (să lucreze peste noapte), iar eu, mereu cu poftă de joacă, am luat mătura şi i-am dat peste faţă lui tata. Tata s-a trezit buimac şi mă vede pe mine râzând (acel râs de copil căruia e imposibil să-i rezişti) şi cu mătura în mână .
      Ca orice copil mereu le duceam lipsa părinţilor atunci când erau la serviciu, iar eu, copil ingenios, am scăpat odată printre gratiile de la geam (trebuie să vă spun că stăteam la parter) şi am fugit spre Esplanadă, unde ştiam sigur că îl găsesc pe tata (la mama nu puteam ajunge pentru că era prea departe pentru mine, iar tata era gardian public) şi apoi am început să strig după toţi gardienii: "tata".

      Momentele din copilărie nu vei reuşi să le uiţi niciodată, pentru că sunt nişte momente magice care vor aduce mereu zâmbetul pe buze.
Sper că va plăcut acest articol, iar citindul am reuşit să vă aduc aminte de momentele magice din copilăria voastră.