Trezirea la 5.30, sau mai bine spus deschiderea unei zi pline. Un mic dejun foarte rapid şi consistent, asigurându-mi burta pentru că cine ştie când va veni următoarea masă. În mai puţin de 5 minute ajung la gară (aveam biletul asigurat aşa că mi-am permis să plec mai târziu de acasă), dar surpriză, pe drum îmi spune un coleg că nu şi-a luat bilet. Când ajungem dăm de o coadă ca la români. Stăm noi la coadă, frica în spatele nostru să nu plece trenu fără noi. Nici nu ştiu când am luat biletul, când am trecut peronul şi am ajuns în tren (nu mai spun că am luat bilet pentru următorul tren, deoarece pentru trenul respectiv nu se mai puteau lua bilete). Ce îi sigur e că am ajuns în tren şi de acum următoarea oprire Iaşi.
În tren colegele aveau caietele deschide şi repetau de zor, eu nu aveam nicio treabă, muzica la maxim şi urmăream ce şi cum mai mişcă în zona noastră (mai ales în zonele de la ţară). Într-un final colegele mele au renunţat la caiete şi s-au apucat de jucat cărţi. Timpul a trecut foarte repede şi iată am ajuns în Iaşi. Următoarea oprire Universitatea ''Alexandru Ioan Cuza''.
La universitate avea loc secţiunea de lucrări scrise, acolo unde eu nu-mi făceam nici cele mai mici speranţe (având în vedere şi faptul că nu am repetat nimic), dar încercarea moarte n-are. Pe drum era un gang, ce se spunea că aduce ghinion, iar eu am vrut să-i testez legenda (ghinion nu mi-a adus, dar nici norocul nu mi-a surâs). Ajunşi la locul cu pricina, eram noi tot debusolaţi şi dominaţi de întrebarea: Să intrăm sau nu? (trebuie să vă spun că la concurs nu au participat doar elevi de a 11-a ci şi elevi din clase mai mici) Până la urmă am intrat şi am fost conduşi de un student în sala unde se ţine concursul. Acolo, noi tot fericiţi ne-am aşezat care şi cum voiam, până când anunţul unui domn profesor a stricat totul şi a dat drumul unui mare haz de necaz. A început domnul profesor să ne aşeze în ordinea claselor de la liceu, dar de fiecare dată ne aşeza în aşa fel încât un elev de la o clasă era în spatele unui alt elev de la aceeaşi clasă. Când toate se credeau terminate şi concursul începuse, pe uşă intră elevii unei şcoli din Iaşi; a urmat, desigur, câteva zeci de rotaţii.
Am primit subiectul. Cu toate că la prima vedere părea uşor, dar când a venit momentul să scriu nu ştiam cu ce să încep. După momente bune de tatonări cu pixul şi ciorna am început să scriu. Un alt moment haios a fost când trebuia să calculez ceva; nu aveam calculator, aşa că scot telefonul să calculez, dar când să intru în calculator, vine un student îmi ia telefonul din mână, iese din calculator şi îmi dă telefonul înapoi. Mă uit la el dezorientat, pentru că văzusem cum o colegă calcula de zor cu telefonul şi nimeni nu-i spunea nimic.
Au trecut şi lucrările scrise, iar următoarea oprire era orice magazin ce îşi permite să oprească foamea a 5 elevi; un fast-food foarte cunoscut i s-a făcut milă de noi şi a acceptat marea provocare. Luându-ne porţia am primit şi o jucărie cadou, iar acest lucru ne-a făcut să dăm în mintea copiilor, spre hazul colegilor ce ne însoţeau.
După momente de lenevire, prin parc şi pe lângă Şcoala ''Alexandru cel Bun'' (acolo se ţinea secţiunea grupuri de cooperare), am pornit încrezători şi plini de forţe spre următoarea provocare şi poate cea mai grea. Înainte să ne apucăm de lucru, extragerea biletului anunţa un mare potop asupra noastră. Căzuse un subiect la care nu aveam prea multe materiale. Aşezaţi la calculator primul lucru a fost să instalăm un program, pentru că şcoala respectiva nu a fost în stare să pună la dispoziţie tot ce este necesar pentru desfăşurarea corectă a unui concurs de acest gen. A durat un sfert de ceas şi am început să lucrăm, dar am început să dăm de alte piedici precum puterea uriaşă de procesare a calculatorului încât dacă ne mişcam cu viteza melcului era mult prea repede. Toate bune şi frumoase până când acest măreţ calculator a vrut să ne facă în ciudă şi a închis proiectu. A durat mai bine de 20 de minute ca să-l redeschidem, dar între timp, tot echipajul era demoralizat, niciunul nu mai dorea să se apuce de la capăt; încercând să explic doamnelor profesoare ce ne supravegheau că acest calculator este bun de aruncat, am mângâiat, din reflex, monitorul. Acest fapt a fost ca un adevărat tsunami, doamnele profesoare erau gata, gata să ne descalifice. Până la urmă apele s-au liniştit şi totul a revenit la normal, am reuşit să terminăm proiectul la timp şi am avut timp să facem poză pentru finalul proiectului.
Drumul spre casă a fost fără peripeţii. În tren puteai zări zeci de copii ce erau storşi de energie.
Cu această ocazie ţin să felicit toţi participanţii din Paşcani pentru rezultatele lor, iar pentru cei ce merg la faza naţională mult succes!
